Dobânzile la depozitele în lei s-au menținut, în prima parte a lui 2026, în zona de 5–6% pe an la scadențele de douăsprezece luni, iar titlurile de stat pentru populație au fost emise cu cupoane peste acest nivel. Inflația a coborât treptat de la vârfurile din a doua jumătate a lui 2025, când majorarea TVA la 21% a împins creșterea anuală a prețurilor peste 9%. În acest context, diferența dintre o gospodărie care iese pe plus și una care pierde nu vine din găsirea instrumentului perfect, ci din evitarea câtorva greșeli care se repetă an de an.
Mai jos sunt șapte dintre cele mai frecvente, fiecare cu un exemplu numeric și cu varianta care o previne. Cifrele sunt orientative pentru 2026 și trebuie verificate la momentul deciziei: dobânzile se schimbă lunar, iar regulile fiscale au fost modificate de mai multe ori în ultimii doi ani.
Greșeala 1: banii rămân în contul curent „până mă hotărăsc”
Este cea mai scumpă formă de amânare, tocmai pentru că nu doare. Contul curent și cel de economii la vedere plătesc, la băncile mari, între 0,1% și 0,5% pe an. O familie care ține 60.000 de lei în contul curent primește, la o dobândă de 0,25%, aproximativ 150 de lei brut într-un an. Aceiași bani, într-un depozit la douăsprezece luni cu 5,5%, ar fi adus 3.300 de lei brut și 2.970 de lei după impozitul de 10% reținut de bancă. Diferența trece de 2.800 de lei.
La asta se adaugă eroziunea prin inflație: la o creștere a prețurilor de 5%, cei 60.000 de lei nefructificați pierd în jur de 3.000 de lei putere de cumpărare. Regula care previne situația: în contul curent rămâne necesarul unei luni, plus un tampon de urgență de trei-șase luni de cheltuieli — 19.500–39.000 de lei pentru o gospodărie cu 6.500 de lei cheltuieli lunare. Restul primește o scadență și o dobândă.
Greșeala 2: rata promoțională confundată cu randamentul anual
Ofertele cu dobândă mare pe trei luni sunt reale, dar se aplică pe o perioadă scurtă, iar la scadență depozitul se prelungește automat la rata standard. Exemplu: 40.000 de lei plasați la 7% pe trei luni aduc 700 de lei brut. Dacă depozitul se reînnoiește pentru încă nouă luni la rata standard de 4,25%, se adaugă 1.275 de lei. Pe tot anul rezultă 1.975 de lei brut, adică un randament mediu de 4,94% — nu 7%, cât scria în ofertă.
Aceeași confuzie apare între dobânda nominală și cea anuală efectivă sau între bonusul de fidelitate condiționat de rulaj și dobânda propriu-zisă. Înainte de semnătură merită cerute în scris trei lucruri: dobânda anuală efectivă, rata la care se face prelungirea automată și data scadenței. Data se trece în calendar, cu alertă cu cinci zile înainte; altfel banii intră singuri într-un nou termen, la o dobândă pe care nimeni nu a negociat-o.
Greșeala 3: depozitul spart cu câteva luni înainte de scadență
Un depozit la termen desființat înainte de scadență se recalculează, în majoritatea contractelor, la dobânda la vedere pentru toată perioada scursă. Nu se pierde dobânda ultimelor luni, ci aproape toată dobânda. Exemplu: 50.000 de lei pe douăsprezece luni cu 5,8% ar fi adus 2.900 de lei brut și 2.610 lei net. Retrași în luna a zecea, cu recalculare la 0,2%, aceiași bani produc în jur de 83 de lei. Pierderea trece de 2.500 de lei, pentru o urgență care putea fi acoperită altfel.
Remediul se numește scalonare. În loc de un singur depozit de 60.000 de lei pe un an, se fac trei de câte 20.000 de lei, cu scadențe la trei, șase și douăsprezece luni; la fiecare scadență, suma fie se consumă, fie se reînnoiește pe termenul cel mai lung. La o cheltuială neprevăzută se sparge cel mult o treime din bani. Costul protecției este mic: dobânzile la trei și șase luni sunt de obicei cu 0,3–0,8 puncte procentuale sub cele la un an.
Greșeala 4: economiile personale amestecate cu banii firmei
Apare frecvent la administratorii de SRL și la PFA. Un antreprenor care blochează 80.000 de lei într-un depozit personal pe un an, în timp ce firma are de plătit TVA trimestrial și salarii lunare, ajunge să își spargă depozitul sau să acorde un împrumut propriei societăți pentru un decalaj de câteva săptămâni. Invers, banii din contul firmei „păstrați ca economii personale” nu sunt încă ai administratorului: scoaterea lor ca dividende presupune profit distribuibil, situații financiare aprobate și un impozit a cărui cotă a fost majorată de două ori în ultimii ani.
Logica banilor unei firme este alta decât cea a economiilor personale: contează calendarul încasărilor și al plăților, nu randamentul anual — subiect detaliat pe larg în materialul despre cash flow-ul explicat pentru firme mici, cu exemple practice. În practică, separarea înseamnă un tampon păstrat în firmă, cât două-trei luni de cheltuieli fixe, iar plasamentele personale se fac doar cu banii rămași după constituirea lui.
Greșeala 5: toată suma ținută la o singură bancă
Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare acoperă echivalentul în lei a 100.000 de euro per deponent și per instituție de credit, adică aproximativ 510.000 de lei la un curs în jurul a 5,1 lei/euro. Cine ține 700.000 de lei la o singură bancă are peste 190.000 de lei în afara plafonului. Împărțirea pe două instituții nu costă nimic, iar la conturile comune plafonul se aplică fiecărui titular în parte.
A doua parte a greșelii ține de ce anume este garantat: sub umbrela fondului intră depozitele și conturile curente, nu și instrumentele cumpărate prin bancă sau prin broker. Nu sunt acoperite:
- unitățile de fond, inclusiv ale fondurilor monetare sau de obligațiuni;
- obligațiunile corporative și produsele structurate distribuite la ghișeu;
- titlurile de stat, care au în spate riscul de credit al statului, nu al băncii;
- sumele din conturile deschise la instituții de plată sau la IFN-uri.
Greșeala 6: titluri de stat cumpărate fără un plan de lichiditate
Programele destinate populației au avantaje clare: dobânzi fixe, scutite de impozitul pe venit, și praguri mici de intrare — un leu valoare nominală la titlurile subscrise prin trezorerie, 100 de lei sau 100 de euro la emisiunile listate la bursă. Problema apare când sunt tratate ca un cont de economii din care banii se pot scoate oricând.
Titlurile subscrise la trezorerie, la poștă sau online se păstrează, ca regulă, până la scadență, răscumpărarea anticipată fiind prevăzută doar de unele emisiuni. Cele listate la bursă se pot vinde oricând, dar la prețul pieței, care nu este cel de cumpărare. Exemplu: 30.000 de lei în titluri pe cinci ani cu cupon de 7%. Dacă dobânzile din piață urcă cu 1,5 puncte procentuale, prețul poate scădea cu 5–6%, iar o vânzare forțată după doi ani aduce în jur de 28.300 de lei, din care se scade comisionul brokerului, orientativ 0,2–0,65%. Cupoanele încasate atenuează pierderea, dar rezultatul rămâne sub randamentul afișat la cumpărare.
Soluția este potrivirea scadenței cu momentul în care banii sunt necesari: avansul pentru o locuință peste doi ani, taxele școlare din septembrie. Banii care ar putea fi ceruți în următoarele șase luni nu au ce căuta într-un instrument cu scadență la cinci ani, indiferent cât de solid este emitentul.
Greșeala 7: randamentul brut confundat cu banii rămași în mână
Comparațiile se fac aproape întotdeauna între procente brute, deși contează suma încasată după impozite, contribuții și comisioane. La depozite, dobânda este impozitată cu 10%, reținut la sursă: 6% brut înseamnă 5,4% net, adică 600 de lei diferență pe an la 100.000 de lei. La titlurile de stat, dobânda este scutită de impozitul pe venit, ceea ce face ca un cupon de 6,8% să fie comparabil cu un depozit de circa 7,5% brut.
Peste acest strat vin contribuțiile și costurile de administrare. Regulile privind contribuția de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile din investiții au fost schimbate de două ori în ultimii doi ani, iar pragurile au fost exprimate în multipli ai salariului minim brut — șase, douăsprezece și douăzeci și patru de salarii. Cine depășește nivelul de la care se datorează contribuția și nu depune declarația unică până la 25 mai adaugă dobânzi și penalități peste suma datorată. La fondurile de investiții, comisionul de administrare de 0,5–2% pe an și cele de subscriere sau răscumpărare, de până la 3%, se scad din randamentul afișat: un fond cu 6% brut și 1,8% costuri totale lasă 4,2%.
Șase întrebări puse înainte de semnătură rezolvă majoritatea problemelor de mai sus:
- care este dobânda anuală efectivă, nu rata din reclamă;
- ce se întâmplă automat la scadență și la ce rată;
- cât pierd exact dacă retrag banii mai devreme;
- cine garantează suma și până la ce plafon;
- ce impozit și ce contribuții rămân de plătit, cine le reține și cine le declară;
- ce comisioane apar la intrare, pe parcurs și la ieșire.
Numitorul comun al celor șapte greșeli este că decizia pleacă de la un procent văzut într-o reclamă, nu de la calendarul propriilor cheltuieli. Un tabel cu trei coloane — suma, data la care am nevoie de bani și cât încasez net — este mai util decât căutarea celei mai mari dobânzi din piață.
